A te naşte artist este ca şi cum ai încerca să îmblânzeşti un blestem.
Nu cred că există societate care să-şi fi acceptat vreodată artiştii.
Întotdeauna cei care s-au manifestat altfel decât majoritatea au fost
alungaţi din Cetate. De aceea gloria postumă rămâne o sintagmă pe cât de
tristă pe atât de adevărată.
Atunci care ar fi rolul artistului în societate? Sau artistul mai are
vreo utilitate? Mai găseşte el înţelegere? Întrebări cu răspunsuri
foarte dificile dacă nu chiar imposibile mai ales în aceste vremuri când
pseudovedetele şi nonvalorile sunt promovate cu o nebună îndârjire. Şi,
totuşi, fără aceşti bieţi lampagii ne-am întoarce cu paşi repezi spre
Evul Mediu... Cine doreşte cu adevărat să reuşească trebuie să facă
ucenicie pe viaţă aşa cum spunea Arghezi. Mă gândesc la, Perpessicius,
care aproape a orbit scriind despre opera lui Eminescu, la Luchian care,
atacat de paralizie, continuă să picteze, la Beethoven care, complet
surd compunea, superba Simfonie a-IX-a şi exemplele sunt nenumărate.
Societatea ar trebui să înţeleagă faptul că artistul este o poartă spre
alte lumi că sfâşierea lui existenţială este pusă în slujba binelui şi a
frumosului. Ne vin în minte versurile lui Ştefan Augustin Doinaş :
Pentru zile şi nopţi care-mbată şi dor/ pentru-un vis hărăzit s-o
consume/ locuiesc într-o inimă arsă de dor/ care bate puternic în lume.
Cred că ceea ce defineşte cel mai bine un popor este apartenenţa la
cultură la artă. Pe pereţii unor lagăre de concentrare naziste s-au
găsit scrijelite... versuri! Fapt ce demonstrează că şi în cele mai
cumplite momente omul a continuat să spere, să creeze. Un popor care nu
este însetat de cultură uşor - uşor se va stinge. Poate grija zilei de
mâine nu lasă loc şi unei griji pentru cultură...
Vedem uimiţi rezultatele elevilor de la examenul de limbă în
bacalaureat, vedem uimiţi cum literatura română este... ucisă, cum
aceşti tineri au alte... priorităţi decât de a citi din operele lui
Bacovia, Blaga sau Nichita Stănescu. De Crăciun am primit să mă colinde
trei copii de clasa a VIII-a. Înainte de aceasta i-am întrebat cum se
numesc şcolile la care învaţă. Mihail Sebastian, Anghel Saligny şi Mihu
Dragomir. Am forţat nota şi i-am întrebat dacă ştiu măcar un singur
lucru despre aceste personalităţi. M-au privit uluiţi şi, parcă supăraţi
că am tupeul ... să-i întreb aşa ceva, şi bineînţeles că nu am primit
niciun răspuns. Măcar ştiau cum se numesc şcolile la care - să zicem -
că învaţă.
Poate niciodată nu este prea târziu să credem că valorile, arta şi
cultura îşi vor găsi locul meritat în inimile tuturor. Că va veni timpul
ca artiştii chiar să poată trăi din operele lor. În ultima perioadă a
vieţii Eminescu trăia din chetele strânse de prieteni. Astăzi chipul lui
a ajuns pe cea mai valoroasă bancnotă, pe cea de 500 de lei. Printr-o
ironie greu de imaginat astfel a ajuns Eminescu ... pe bani.
de Alexandru HALUPA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu